vineri, 3 iunie 2016

Mr. Big - firma careia nu-i pasa daca vinde ceva vreodata...



Mr.Big sunt niste baieti din Harghita care fac lenjerie : 'exprima calitate, confort, lejeritate", ca sa citez de pe site-ul lor. Mie imi plac produsele lor, mai ales boxerii pentru copii. Nu sunt calitatea Jolidon din vremurile apuse, dar tin aproape si se mai si gasesc prin Bucuresti...

 Dar, daca vrei o comanda online fiindca nu ai timp sa cauti ce-ti doresti te lovesti de un site care nu functioneaza. Dupa o selectie entuziasta de produse pe site-ul lor si o incercare nereusita de plasare comanda pe motiv de "invalid CNP ", frustrata, i-am contactat pe Facebook.

Clar, o sa credeti ca au remediat problema...Nici ca le-a pasat!! La  a doua incercare de a plasa o comanda online, peste vreo luna, am avansat pe site-ul lor de la "invalid cnp" la "invalid cnp + invalid cod postal". 

Tine-o tot asa Mr.Big si nu te mira foarte cand te-oi trezi si tu cu "faliment+ insolventa", desi ai produse bune!

Chat Facebook cu Lenjerie Mr. Big;

     
Chat conversation start

Buna ziua, Am vrut sa plasez o comanda pe site-ul dvs si imi tot apare 'invalid cnp'. ..Si, in fapt, ce nevoie aveti de cnp ca nu inteleg deloc...!!

Buna ziua, nu avem nevoie de CNP-ul nimanui, dar pentru a putea intocmi factura fiscala+chitanta, se solicita aceasta informatie. Este la latitudinea clientului daca il completeaza sau nu. Incercati sa plasati comanda fara a completa deloc acea rubrica si ar trebui sa functioneze. Practic, este setat doar sa numere cifrele completate nu si validitatea acestora. Multumesc.

Eh, tocmai aici e problema: afiseaza constant 'cnp invalid' orice fel de 13 cifre as completa eu... Incercati si dvs!
Chat conversation end
Seen 2 April
Type a message...

miercuri, 1 iunie 2016

John Farnham - You're the Voice





Lyrics:

We have the chance to turn the pages over
We canwrite what we want to write
We gotta make ends meet, before we get much older

We're all someone's daughter
We're all someone's son
How long can we look at each other
Down the barrel of a gun?

You're the voice, try and understand it
Make a noise and make it clear
Oh-wo-wo-wo, oh-wo-wo-wo
We're not gonna sit in silence
We're not gonna live with fear
Oh-wo-wo-wo, oh-wo-wo-wo

sâmbătă, 28 mai 2016

Def Leppard - Loves Bites (official music)


Def Leppard are an English rock band formed in 1977 in Sheffield as part of the new wave of British heavy metal movement. Since 1992, the band has consisted of Joe Elliott (lead vocals), Rick Savage (bass, backing vocals), Rick Allen (drums, backing vocals), Phil Collen (guitar, backing vocals), and Vivian Campbell (guitar, backing vocals). This is the band's longest-standing line-up.

https://en.wikipedia.org/wiki/Def_Leppard


sâmbătă, 7 mai 2016

"Complexul' de a fi roman


Nu cred ca exista complexe mai mari de inferioritate ca la romani...! Ne e rusine de tot: de istoria noastra, de obiceiuri alimentare si comportamentale, traditii, folclor...de toate! Chiar si virtutile ni le transformam in slabiciuni si subiect de ironii. Ne batem singuri joc de noi, facem bancuri pe seama noastra, ne criticam natia pe Fb si unde apucam...Suntem complexati, foarte complexati! Complexati ca suntem romani!
N-avem capacitatea de a ne transforma lipsurile in puncte forte, de a da valoare unui obicei. Ne simtim jigniti ca Dracula e considerat 'de la noi' in loc sa facem din asta brand turistic. Ne e rusine ca mancam fasole, de parca noi am fi singurii sau am fi inventat-o (ce bine era!!)...zau asa, francezii sunt foarte mandri de cassoulet-ul lor, englezii mananca fasole si la micul dejun, egiptenii au si ei ful medames. Ne e rusine cu mamaliga, italienii sunt mandri de polenta lor. Ne e rusine cu sarmalele, turcii isi promoveaza cu mandrie 'dolma' si toate preparatele din tocaturi.
Bun, in diverse contexte istorice le-am preluat si noi de la ei, sau de la altii cu care am interactionat la un moment dat sau altul..si ce daca?! Parca se cheama evolutie, nu!
Ne batem joc de noi constant, singuri, fara ajutor, fiecare pe unde apuca: in tramvaie, in parcuri, pe net, in ziare. Ne autointitulam "Romanica" si ne purtam de parca tiganii ar fi aparut intai la noi si dupa aia au ajuns la altii... Reactionam disproportionat la orice ironie si ministerul nostru de externe trimite comunicate daca se face misto de romani in vreun scurt- metraj, film, articol, orice...
Nu cunoastem si nu exersam autoironia. Avem o placere sado-masochista de a ne da 'la cap' singuri si adoram sa ne taram in noroi valorile. Ne facem idoli falsi, din poeti si scriitori mediocri, de regula morti si neapreciati niciunde in afara conturului granitelor noastre.
Acceptarea unui elev roman la Harvard sau Oxford devine stire nationala pe toate posturile tv, de parca numai noi, romanii, am fi cunoscut evolutia pana la stadiul de homo sapiens...
Stim la perfectie sa ne transformam calitatile in defecte si sa asteptam ajutor de la altii.
Astia suntem noi, romanii...!
Ce ne trebuie, oare, sa iesim din paradigma asta?!

duminică, 6 martie 2016

Chicago - Greatest Hits







0:00:00 01. If You Leave Me Now
0:03:46 02. Hard To Say I'm Sorry
0:07:28 03. You're The Inspiration
0:11:08 04. I Don't Wanna Live Without Your Love
0:14:52 06. Baby, What A Big Surprise
0:17:50 07. Hard Habit to Break
0:22:22 08. Will You Still Love Me?
0:26:25 09. What Kind Of Man Would I Be?
0:30:20 10. Look Away
0:34:15 11. Love Me Tomorrow
0:38:04 12. Along Comes A Woman
0:41:47 13. Stay The Night
0:45:25 14. You Come To My Senses
0:49:05 15. I'm A Man
0:54:44 16. You're Not Alone
0:58:34 17. Take Me Back To Chicago
1:01:25 18. 25 Or 6 To 4
1:06:13 19. Saturday In The Park
1:09:59 20. Colour My World

duminică, 17 ianuarie 2016

duminică, 10 ianuarie 2016

Klaus Iohannis




De cand este presedinte Klaus Iohannis, pentru mine zilele si-au recapatat dimensiunea normala. Nu mai am starea aia gen "acum Pastele, acum Craciunul". Adica senzatia neplacuta ca timpul o ia inaintea actiunilor mele. Parca am fost 25 de ani intr-un roller-coaster si acum am pus piciorul pe pamant.






 Nu mai deschid dimineata portalurile de stiri cu stress, pregatita oarecum si pentru un razboi atomic sau macar un mic conflict zonal cu Rusia. Cand eram ziarista ma terminau declaratiile fara continut ale politicienilor, poantele lor idioate, ironiile. Forma fara fond. Imi lua uneori o eternitate sa scriu o stire de cateva randuri fiindca nu reuseam sa identific ideea centrala ce da cursul evenimentului. Ma enervau glumele lor prostovane, efortul pe care il depuneau pentru sarcasmul perfect. De parca eu venisem la conferinta de presa pentru 'cugetari', nu declaratii normale, responsabile, cu urmari in spatiul politic si social.

Acum tot aud si citesc aiureala asta ca Iohannis vorbeste prea putin, e un prost comunicator. Refuz categoric sa cred ca sunt singura care simte si crede ca presedintele spune exact ce e de spus. Adica nu vorbeste gura fara el, ca sa ma exprim mai simplu. Daca are ceva de zis, zice. Daca nu, nu. Cariera mea de ziarista a fost curmata fix de aceasta vorbaraie fara sens, ma omora la propriu apetenta politicienilor pentru discursuri de salon, potrivite la un vin plus aperitiv, nu la un briefing de presa.

Recent mi-am incalcat propriile reguli si m-am uitat la "Punctul de  intalnire' de la Antena3 numai pentru ca invitat era Dan Mihalache si chiar eram curioasa ce spune. Cu aceasta ocazie am constatat cum au uitat ziaristii romani sa puna intrebari. Dan, clar, nu e Udrea de sa speri absurd ca-l faci sa spuna ca Norvegia are presedinte, dar Radu Tudor si Bogdan Chirieac tot au sperat la niste picanterii si s-au concentrat pe zona. Eu, de exemplu, mi-as fi dorit sa stiu ce crede Dan, ca sef al Cancelariei Prezidentale, despre tendinta UK de a iesi din spatiul UE. Sau despre declaratiile presedintelui cum ca Romania va adera la zona euro. Regionalizarea Romaniei. Sau federalizare. Un pic despre refugiatii sirieni, Merkel, poli de putere in Europa.

Si, daca aveam chef sa cobor in comun, l-as fi intrebat ce cauta Dudu Ionescu printre consilierii prezidentiali - neghiobul de la Interne de pe vremea lui Emil, ala cu "Pacea de la Cozia" si "Batalia de la Costesti"... Adica acel mare moment in care baietii cu arme au fost invinsi de civili/mineri.      
Priceless!!

In fine, ce vreau sa spun de fapt este ca am intrat intr-o normalitate, atat cat se poate in Romania. Cand dau pe stiri la TV astept sa aud ce taxe au mai scazut, ce baze sportive s-au mai deschis, chestii d-astea... Pe vremea lui Basescu, panicata, am intrat si pe site-ul MApN sa vad varsta maxima de inrolare, fara nicio gluma... mi-era frica sa nu-l cheme pe sotul meu in armata in caz de razboi ...!!!

Vin alegerile parlamentare si locale. Un pic de speranta...





marți, 24 noiembrie 2015

Nu cumparati incaltaminte pentru copii de la Deichman!

Cel putin nu pentru cei energici, care alearga, sar, se catara...!
 Noi am testat pana acum, si am regretat, sandale de la
 si Midcut de la 

luni, 5 octombrie 2015

Mini- Serii BBC de neratat!

The Fall



Il putem vedea pe http://www.playfs.com/


Broadchurch


Il putem vedea pe http://www.playfs.com/

Waking the Dead


 BBC Enterteinment (abonatii RCS/RDS)

Sherlock


Putem sa-l vedem online dar si pe BBC Enterteinment.


Bron/Broen (The Bridge)


Nu e productie BBC, dar cred ca si ei regreta asta! :)
"Bron/Broen" este o co-productie Suedia - Danemarca, au facut si americanii 'The Bridge" dupa scenariul original scandinav. De evitat daca va plac filmele bune!

joi, 24 septembrie 2015

Bunica sau ‘fata cu marul’

Povesti din sat (1)

Bunica a ajuns in Gara de Nord. Calatoria cu trenul a durat vreo 5 ore, s-a urcat intr-un taxi si s-a indreptat spre locuinta fiului ei, Mihnea.
    Mihnea era casatorit, avea si un copil de 4 ani, dar bunica n-a simtit niciodata vreun impuls sa-l vada. Nu i-a trimis cadouri de ziua lui sau de Craciun, nici macar n-a sunat de-un "La multi ani"...Nu-i pasa prea tare de el, pe nora o ura, iar pe fiu il considera un fraier.

     Bunica a vazut in departare strada cunoscuta, blocul cenusiu de 4 etaje. A platit taxiul si s-a grabit sa urce cele 3 etaje. Era vesela.   Nora ei o sunase si o invitase la Bucuresti si dupa ceva ezitari a venit. Habar n-avea clar care e treaba, dar se simtea bine si sigura pe ea. Se pensionase de 1 an, pusese vreo 3 kile pe ea si acum nu facea altceva decat sa asculte clipuri pe You Tube si sa congeleze legume pentru noua ei familie – sot, un baiat pe care l-a adoptat si ea, socrii.

    Socrii, un mare cosmar pentru Gherghina care-i detesta din inima dar se controla din rasputeri sa nu-si dea seama sotul ei.
 
I-a spus norei la telefon ca are una din ‘pensiile alea nesimtite’ de care se vorbeste la televizor si s-a laudat cu pielea ei intinsa ‘la fel ca in adolescenta’ si sanii frumosi. Ca sa-si scoata in evidenta calitatile fizice Gherghina isi pusese jeansi si un tricou mulat. Era scheletica,  lata in solduri si adusa de spate, dar nu realiza asta.

Mihnea si sotia lui au intampinat-o in usa. Bunica a intrat binedispusa, si-a pupat nepotelul care stia despre ea ca e doar o prietena de familie, i-a dat 2 carti si... un mar. “E din livada mea’, sporovaia ea in timp ce se instala comod in fotoliu. A inceput sa povesteasca vesela de gradina ei, de caine, de pisica. Cum a renovat casa, despre livada sotului, au facut vin, tuica, Ion a cumparat curcani si gaini de prin sate, are bani destui, nici nu se uita in magazine la preturi cand cumpara ceva. Masina lor din Germania care baga o viteza cand apasa Ionica pe acceleratie de se face gol pe autostrada.

   La un moment dat Gherghinei i s-a facut cam foame de atata vorba. A rontait niste fursecuri pe care nora ei tocmai le scosese din  cuptor dar s-a cam strambat. “Sunt facute cu unt sau ulei?”, a intrebat ea ca sa-si arate priceperea. Gherghina era o gospodina foarte proasta, lenesa, cand locuia cu Mihnea nu facea decat ciorbe de legume, cu mult ulei, si carnati prajiti, cam pentru o saptamana.... Dar, acum, de cand se maritase cu Ion Oltenescu, mare sef prin judet, isi cumparase o carte de bucate si menu-urile ei erau mai variate. Din fericire sotul ei nu era prea pretentios asa ca rotea energic cateva feluri de mancare : ardei umpluti, fasole batuta, fasole cu ciolan, mancare de cartofi, ciorba de porc, peste prajit. In zilele de sarbatoare, si doar atunci, Gherghina obisnuia sa mai faca supa de rosii si prajitura cu visine sau cremsnit cu Dr. Otker si foi din comert.

Craciunul si Pastele erau insa momente pe care Gherghina le-ar fi sters din calendar de-ar fi avut puterea asta... atunci trebuia sa gateasca mai multe - sarmale, salata de boeuf, de vinete, prajituri - plus ca se mai si adunau toti, masa mare, veneau si fratii lui Ionica cu nevestele, nepotii, tot clanul Oltenescu, ce mai...trebuia sa se poarte frumos cu toti, sa para bucuroasa de oaspeti si alte alea... Greu de tot!

In timp ce nora baga un pui la cuptor Mihnea s-a dus pana la Mega Image sa ia bere si vin. Gherghina a zis ca vrea alb sec, tensiunea e mare si n-are voie rosu. Mihnea a cumparat 2 sticle de Jidvei si soacra si-a adus aminte cum au gasit ea si Ionica niste Jidvei de colectie si au cumparat o lada intreaga. A povestit cum le-a fost vacanta, cum au gonit ei pe drumurile patriei cu bolidul german.   

Gherghina n-a intrebat nimic despre nepotul ei, daca e sanatos, merge la gradinita, e nevoie sa se implice si ea financiar in educatia lui sau mai stiu eu ce. In primul rand nu prea ii pasa, iar in al doilea rand garantat Ionica s-ar fi opus oricarui 'proiect' care nu implica vreun membru al familiei sale, asa ca n-avea chef sa-si complice viata inutil.

In timpul acesta baietelul se juca la el in camera. Gherghina a intrat de cateva ori la el, l-a intrebat ce mai face, a chicotit si s-a copilarit prin camera pustiului. Nu putea sa-si scoata din cap ideea ca arata super cu tricoul ei mulat si era sigura ca miscarile ii sunt suple si gratioase, iar nora si fiul o privesc cu admiratie. Mai ales ca nora se cam ingrasase dupa nastere, asa ca Gherghina avea un motiv in plus de bucurie interioara.

Dar se facuse cam tarziu, vinul se terminase, mancarea la fel, gazdele dadeau semne de oboseala, copilul adormise. Gherghina l-a sunat pe Prostei, baiatul lui Ionica pe care il adoptase si ea ca sa-si arate devotamentul fata de noua familie si i-a zis scurt: Poti sa vii sa ma iei?

Prostei a ajuns destul de repede. Avea o masina facuta cadou de Ionica, apartament in Bucuresti. Serviciu nu-si gasise de 2 ani, dar nu era o problema fiindca Oltenescu suporta toate cheltuielile, mandru ca are 'baiat la Bucuresti'. Gherghina se facea si ea utila trimitandu-i periodic pungi cu legume congelate si intreband in stanga si-n dreapta de un job pentru noul ei 'fiu'. Intre timp Prostei isi petrecea noptile pe calculator pe tot felul de site-uri, iar ziua mai mult dormea.

Telefonul Gherghinei a sunat scurt, o data. Ah, a ajuns, a zis ea mandra oarecum ca i-a venit 'masina'. Si-a insfacat geanta din cuier si a pornit pe scari, acompaniata de privirile obosite ale lui Mihnea si ale sotiei sale.

Vizita bunicii, singura in 4 ani, se terminase. A doua zi baietelul a intrebat-o pe mama lui : Unde e ‘fata cu marul”, a plecat? "Fata cu marul" sau "Regina merelor" a mai fost subiect de discutie pentru baietel, fiindca il facea sa se gandeasca la Alba ca Zapada si marul otravit pe care l-a primit de la mama vitrega, dar mai apoi a uitat definitiv de ea si si-a vazut de copilaria lui...

Si numele Gherghinei n-a mai fost pomenit nicicand in casa lui Mihnea. Ca si cum ea n-ar fi existat vreodata...





luni, 31 august 2015

Pentru Tica, cu drag...

Tica i-am spus eu, fiindca nu puteam pronunta Nutica... adica diminutivul de la Elena. Si Tica a ramas...!

Tica e matusa mea, adica sora mamei mele.
Au fost cinci frati cu totul. Trei surori si doi frati : Tica, Georgeta (mama mea), Alisa, Auruta si Gica.
Toti au facut parte din copilaria mea.

Cand eram eu mica cel mai mult il iubeam pe Auruta. Auruta venea mereu prin vara, cu masina plina. Legume, fructe, carne. Numai ce vedeam in parcarea blocului meu Dacia lui cu nr. de "MM...", adica "Maramures', si ma cuprindea asa o mandrie si o fericire... Imi venea sa strig in gura mare: A venit Aurutaaaa!!!!

Unchiul meu, Auruta, era super-cool: asculta rock, purta jeansi si imi dadea mereu 200 lei bani de buzunar... Judith, sotia lui unguroaica, intregea tabloul "cool''. Inalta, blonda, desteapta, doctor... Mereu aducea, pe langa produsele locale, si prajituri facute de ea. Din acest motiv mult timp am avut impresia ca bucatareasa mai buna ca matusa Judith nici ca e pe lumea asta, fiindca prajituri mai grozave ca ale ei nu mancasem pana atunci!

Ce zic eu acum era cam pana la 13-14 ani.
Bunicii mei, cei din partea mamei, erau la 4 scari de bloc distanta. Noi la 2, ei la 6, blocul zig-zag de la Bucur Obor. Asa ca erau mereu pe la noi.  De Paste, Craciun si in toate momentele importante din viata noastra. Cand mama mea era la serviciu bunica statea cu noi, cu mine si cu fratele meu. De bunicul meu imi aduc aminte cum deschidea discret sertarul de la dulap, ca si cum ar fi fost o pestera a secretelor, si imi dadea nuci.... Ooo, ce fermecate pareau pentru mine acele nuci...!!

Unchiul Gica venea si el in vizita. Primele amintiri sunt cu el, tanar, slab (asa e si acum), jeansi cu fermoar in loc de tiv... mult mi-a luat pana sa inteleg de ce unchiul Gica avea fermoar la pantaloni in loc de tiv, cum mi se parea mie potrivit!

Matusa Alisa a a ramas in amintirea mea prin vizitele ei scurte, mereu insotita de unchiul Nelu, sotul ei. Veneau cam o data pe an, maxim.

Tica, mereu pe langa noi.
Si anii au trecut.
Si drumurile noastre, ale tuturor, au urmat cursul firesc al vietii. Relatiile s-au schimbat, casatorii s-au destramat... Doar Tica a ramas mereu la fel...!

La fiecare aniversare a mea Tica imi facea cadou o pijama. In scurt timp si-a dat seama ca pijamaua groasa, din bumbac, nu ma incanta prea tare asa ca a inlocuit cadoul cu o suma de bani, sa-mi iau eu ce vreau. Eram eleva, am devenit studenta, ziarista. Cadoul matusii mele a ramas constant, an de an, de 1 decembrie, fara sa conteze nicicum ca poate eu castigam mai mult ca ea.

A venit Bobby, copilul meu. Tica a fost prezenta in viata lui ca si intr-a mea. In fiecare an, de ziua lui de nastere si de onomastica Tica suna, ureaza "La multi Ani", ii face un cadou.
E o constanta in viata noastra si vreau sa-i multumesc pentru asta!!





luni, 9 martie 2015

112 - Ambulanta dinaintea mortii....

  Pana acum am chemat Salvarea doar pentru mama mea, si asta a fost prin 2002. Stiam de pe vremea lui Ceausescu ce inseamna ambulanta de stat, asa ca am sunat  direct doar la cele private - SOS Ambulance Emergency i-a salvat ei viata atunci..

Zilele trecute am avut pentru prima data si noi nevoie de o ambulanta pentru Bobby. Baietelul a facut febra mare, 40 grd, niciun simptom in plus. Cum de 2 ani n-a mai fost la medic, ca n-a fost nevoie, si intrasem intr-o oaresce relaxare, confruntata brusc cu asa o stare extrema am intrat in panica.

Dr. Giosanu, pediatrul lui, nu mai e la Medlife, stiam asta, dar nu si unde pot sa-l gasesc, asa ca.... am sunat la 112. Sa chem Salvarea. Stiam de la dr Giosanu ca daca febra e mare, peste 39, copilul NU trebuie scos din casa. Il imbraci, se incinge, pericol. Se administreaza protocolul clasic de tratament pentru febra, impachetari, se cheama ambulanta, spital.

Asadar, sun la 112. Tipa de la call-center  ma redirectioneaza spre ambulanta si eu debitez plina de speranta: Am nevoie urgent de o ambulata, baietelul meu de 7 ani are febra mare si nu pot sa o cobor!!! Diaree, bla, bla...? Nu, raspund eu. Bine, va trimitem ambulanta. Si, in cat timp ajunge, intreb eu ca proasta aia care are o urgenta. DE UNDE SA STIU EU CAND AJUNGE, CA NU EU CONDUC AMBULANTA!!!!, imi suna maxim in urechi raspunsul operatoarei de la Salvare.
PAI, CAND AJUNGE, APROXIMATIV, CA NU-I COBOARA FEBRA DELOC!!!!, zbier si eu in replica.

Eh, nesimtita aia imi inchide telefonul , nici mai multi nici mai putin, si, ca sa fie limpede treaba imi mai restrictioneaza si apelul catre 112. Adica, sa fie clar cine e sefu'... In cateva secunde ma mobilizez, imi dau seama ca nimic nu s-a schimbat din 1989. Tot in transee suntem.  Iau copilul si il bag sub dus, ii spun : Pui mic, suntem pe cont propriu, nu stim cand vine salvarea, trebuie sa scadem febra cu apa rece... In timp ce Mircea il tinea sub jetul dusului, noroc ca baietelul e obisnuit cu  bazinul de inot!!! - eu incep sa baleiez netu' in cautare de ambulante private.

PULS imi spune din prima ca vine in 2h, si justifica: Cand avem urgente mari si noi apelam la 112!! Suna prost, deja... Multe numere de pe net suna in gol, iar la o ambulanta aflu ca vine doar daca suntem abonati...!

Ma duc in baie, scot copilul de sub dus si ii iau temperatura... 39.8...
Continui sa sun. Ajung la BGS  si mi se spune ca ambulanta vine imediat, pornire de la Piata Unirii. In 20' suna interfonul. Amigdalita acuta, diagnostic nou pentru noi. Cost ambulanta privata: 280,00 lei.
Noi pentru ce platim impozite, ma intreb cam aiurea la un moment dat?!

Dupa 2,30h suna la interfon si ambulata de stat, 112 adica... Le spun frumos ca am apelat la o ambulanta privata fiindca nu am avut de ales. Au tipat la dvs??!!! Vaaai, ce urat!!!! La urma urmei ati sunat ca aveati nevoie , nu de placere...!! Noi chiar am venit cat am putut de repede cand am vazut ca e vorba de un copil....!!!!!
Semnez in fisa lor de pontare, sa nu creada nimeni la o adica ca n-au venit...!

Odata trecut momentul dificil incep sa ma gandesc...! Ce s-or fi mirat unii atata ca SMURD a ajuns in Apuseni la 4-6h de la prabusirea avionului?! Sau pe lacul ala din Constanta...!! Pai, daca in Bucuresti, in centru, au avut nevoie de 2,30h sa raspunda la un apel... ce poti sa mai speri?!

112, telefonul pe care il dai inainte sa mori, cam asa e serviciul de ambulanta de la noi...!

joi, 20 noiembrie 2014

Sarbatorile de Craciun: Bobby vs sarmale

          Vine Craciunul si eu nu prea stiu ce sa pregatesc. Pustiul meu a crescut, are 6 ani jumate', imi dau seama ca de acum  bucataria casei ii formeaza viitoarele gusturi culinare. Va creste si oriunde va ajunge va avea nostagia mancarii 'ca la mama acasa".
Asadar, ce fac?!

 Romania, tara noastra, inseamna de Craciun: sarmale, mamaliga, salata de boeuf, ciorba, piftie, carnati, si ce-o mai fi din porc. Si eu am crescut asa, mai mult datorita bucatariei bunicilor mei, fiindca mama mea avea altfel de gusturi si multumita curiozitatilor ei culinare am cunoscut de mica savorile altor bucatarii..... Dar, sarbatorile aveau si la noi in casa menu-ul traditional romanesc, si toata familia adunata in jurul mesei.

Copil fiind am simtit si am pastrat amintirea acelor zile de sarbatoare, ca si a meselor de duminica, cu fete de masa apretate, sfesnice cu lumanari, vesela, supiera, si tacamurile din argint scoase din servante. Recipientele de mustar si sosierele, solnitele de piper si sare, servetelele colorate. Bucuria impodobirii bradului, cu scoaterea aproape ritualica a ornamentelor din dulapuri.
 Si pentru mine Craciunul inseamna sarmale, piftie si carnati, macar ca acum doar gust un pic din toate, ca de fapt mai mult nici nu-mi vine, dar 'marchez' oarecum amprenta culinara a copilariei.

Si la sotul meu e acelasi fenomen, amintirea bucatariei de acasa - sarmalele pregatite de bunica, borcanele de zacusca si gem care umpleau camarile, cozonacii care aromau bucataria, cacaoa de la micul dejun cu felia de cozonac (bunica sotului meu era basarabeanca, priceputa in aluaturi!).

Deci, ce pregatesc eu de Craciun?!

Bobby al meu de mic a avut o slabiciune pentru mirodenii, paste, masline. Diversificarea lui a debutat cu avocado si piureuri de fructe, nu atat ca m-am dat eu cosmopolita cat faptul ca el doar asta a acceptat. Am avut vreo cateva tentative de 'supite', soldate cu un esec complet, si vreau sa va spun ca nici acum nu-i plac supele/ciorbele.
Adora ouale, pastele, carnea cu mirodenii, pizza, hummus-ul, maslinele, cascavalul. Sandwich-urile cu feta si oregano, rosiile cu busuioc proaspat si ulei de masline.

Si de aici dilema.
Ce pregatesc eu de Craciunul asta, fiindca imi dau seama ca de la aceasta varsta isi va aminti clar de mesele 'de -acasa'. Ca n-o sa manance sarmale la 6 ani e clar, dar o sa tina minte ca mama asta facea de sarbatori. Si, poate, in timp ii vor placea sarmalele, macar doar de Craciun, si va purta gustul lor in amintire oriunde va ajunge.

 Am eu dreptul sa-l privez de traditiile culinare ale tarii in care s-a nascut? Asta ma tot intreb. Pana la urma,  m-am gandit ca ar fi bine ca Bobita sa aiba pe masa de Craciun un platou de sarmale, si unul de racituri traditionale, cu muraturi. Va sti ca asta e mancarea traditionala in Romania.
Ca va papa tot friptura, salate si prajituri asta nu conteaza prea mult. Important e cum va tine el minte mesele de sarbatori ale copilariei lui. Cu fete de masa apretate, sfesnice cu lumanari, si platouri bogate. Asa cum imi amintesc si eu din copilaria mea.







miercuri, 20 august 2014

Ce mâncau românii acum 100 de ani?

de Mihaela Stanescu 
  • Mămăliga era baza alimentaţiei,“uneori se face şi de trei ori pe zi'.
  • În alimentaţiunea rea nu pare a juca primul rol sărăcia materială, căci se observă ţărani cu dare de mână, gospodari buni, nutrindu-se tot aşa de frugal ca şi cei mai săraci. De-i întrebi de ce nu se nutresc mai bine, răspund că aşa s-au nutrit şi părinţii şi strămoşii lor.” 
  •    ”Laptele, ouăle, brânza, dacă le posedă, le vând în târg pentru a-şi procura alte necesare, adesea însă în profitul cârciumarului".
  •  ”După înţărcare, copiii se hrănesc în mod neraţional cu covrigi, fasole, murături etc., de aci gastro-enterite".
  •  "Femeia mănâncă pâine cu ceapă, dar îşi face rochie ca la oraş şi muncesce pentru facerea ei o vară”. 
  • „Femeile se îngrijesc de a produce pui de găină, gâsce, raţe, curci, dar le vând, ca să cumpere adesea sulimanuri." Ce mâncau românii acum 100 de ani?

Cu ce se hrăneau românii acum un veac şi cât s-au schimbat lucrurile de atunci şi până azi?  


Ce mănâncă azi, cam ştim, dar nu ne putem da seama cât de mare este schimbarea petrecută într-un veac decât comparând hrana de azi cu cea din jurul anului 1900. Dacă vom cerceta câteva lucrări ale unor cărturari care s-au ocupat de subiect - medici, etnologi ş.a. - şi cărţi de bucate din vremea aceea, ne vom minuna cu siguranţă de uriaşele prefaceri prin care a trecut societatea românească, văzute prin prisma unuia dintre aspectele cele mai grăitoare şi bogate în înţelesuri ale culturii umane: alimentaţia.
Într-o lucrare tipărită în 1895, intitulată „Igiena ţeranului român”, autorul, dr. Gheorghe Crăiniceanu, se apleca şi asupra acestui aspect - „Alimentaţiunea în diferite regiuni ale ţerii şi în diferite timpuri ale anului.”

Ţăranii alcătuiau, la vremea aceea, cea mai mare parte a populaţiei ţării, iar situaţia lor era departe de fi înfloritoare: un deceniu mai târziu, tocmai această viaţă grea avea să ducă la izbucnirea mişcărilor ţărăneşti de la începutul secolului XX, culminând cu răscoala de la 1907.

Cartea dr. Crăiniceanu documentează această tristă stare de lucruri, aducând mărturii asupra sărăciei, nivelului de trai scăzut şi impactului acestuia asupra sănătăţii populaţiei.

Să răsfoim, deci, această lucrare.

Unele lucruri nu ne surprind prea tare, de pildă observaţia că mămăliga era baza alimentaţiei, deşi s-ar putea să ne surprindă totuşi afirmaţia că “uneori fac şi de trei ori pe zi mămăligă.”

Se mânca mult mai multă mămăligă decât pâine, poate pentru că, aşa cum se explică în carte, mămăliga este mai uşor de făcut decât pâinea. Pâinea de grâu era o mâncare mai „aleasă”, rezervată mai curând sărbătorilor. Făina albă de grâu, atât de banală azi pentru noi, era pe atunci mult mai preţuită, căci din ea se făceau multe copturi rituale - cozonaci, colaci - cu semnficaţie spirituală.


Pe de altă parte, oamenii de la sate mâncau multe lucruri pe care azi tot mai puţini români le mai mănâncă: ştir, podbal, frunze de sfeclă,  hrişcă, mei, bob, ulei de cânepă, jufă (julfă) - tot un produs obţinut din sămânţă de cânepă; semăna cu un fel de brânză şi era folosit ca umplutură de post la plăcinte şi turte ori amestecat cu "tocmagi" (tăiţei).

Poate cel mai frapant aspect este consumul mic de produse de origine animală, şi nu numai din motivul că respectau zilele de post. Adesea, spun diverşii informatori ai dr. Crăiniceanu, ţăranii vindeau produsele de origine animală, precum păsările de curte ori untul de vacă, pentru a avea cu ce să cumpere lucruri pe care nu le puteau produce singuri în gospodărie, iar pentru propria lor hrană se mulţumeau mai curând cu produse vegetale, adăugând la nelipsita mămăligă de porumb fel de fel de fierturi de frunze şi fructe, doar din când în când ouă, peşte sărat şi rareori carne.
Erau câteva lucruri care îl îngrijorau foarte mult pe medicul-autor. Unul dintre ele era faptul că unii dintre ţărani se hrăneau foarte prost, mâncând aproape zilnic mămăligă cu ceva legume, însă dădeau banii obţinuţi prin vinderea alimentelor mai bune pe lucruri prea puţin necesare, după părerea lui, ori chiar dăunătoare.

„Săracul, chiar de are o vacă, găină, speculează produsele lor”, scrie autorul despre alimentaţia în judeţul Bacău,  bazându-se pe rapoarte apărute în Monitorul Oficial în anii 1983 şi 1894.

În judeţul Covurlui, „pe aceste parale cumpără articole de mercerie, boele (albele şi rumenele) [adică farduri, n.r.] dacă sunt fete mari la casă, va să zică vinde hrană şi cumpără otravă.”  În judeţul Ilfov, „Femeile se îngrijesc de a produce pui de găină, gâsce, raţe, curci, dar le vând, ca să cumpere adesea sulimanuri.” În judeţul Roman, ”laptele, ouăle, brânza, dacă le posedă, le vând în târg pentru a-şi procura alte necesare, adesea însă în profitul cârciumarului”, iar în Vâlcea,” [femeia] mănâncă pâine cu ceapă, dar îşi face rochie ca la oraş şi muncesce pentru facerea ei o vară”.

În judeţul Argeş se mănâncă „ceapă, ştir sau poşircă cu mămăligă, iar fasolea, lintea, cartofii şi alte legume mai hrănitoare, foarte rar; productele de la păsări sau vaci mai mult le vând, rar le mănăncă; carnea, pastrama, peştele proaspăt sau sărat  constituiesc nişte alimente excepţionale.” Şi chiar „sătenii avuţi tot aşa se hrănesc, pe motiv că aşa s-au hrănit şi părinţii lor.”

O altă mare problemă, care îngrijora autorităţile şi pe medici, printre care şi pe autorul lucrării, era obiceiul ţăranilor de a consuma porumb “stricat”; cules prea devreme şi depozitat în condiţii necorespunzătoare, fără a fi bine uscat şi aerisit, porumbul se altera, ceea ce se credea că ar contribui la apariţia pelagrei, o problemă serioasă de sănătate publică pe vremea aceea.

În judeţul Vâlcea, notează medicul, „porumbul se culege, de sigur prin obicei, la dată fixă, fără a ţine socoteală dacă e copt ori nu. Porumbul cules verde se pune în pătule de construcţiune viţioasă (sunt prea largi, ceeace împedecă circulaţiunea aerului) şi mucezesce. Mămăliga făcută din asemenea porumb e amară la gust şi are un miros displăcut.”

Medicii şi agronomii făceau recomandări insistente de a se interzice comercializarea porumbului alterat, de a se încuraja cultivarea de către ţărani a unor soiuri de porumb cu coacere mai timpurie, de a-i învăţa pe aceştia cum să recolteze şi să păstreze corect porumbul şi de a-i lămuri în privinţa pericolelor consumului de porumb stricat şi ale consumului excesiv de porumb, în general. Se considera că acest consum mare de porumb ar fi cauza principală a pelagrei.


  • Azi se ştie că pelagra este o boală policarenţială, ce poate fi determinată de multiple deficienţe în anumiţi nutrienţi, la care se adaugă şi un efect toxic direct al unor aşa-numiţi antinutrienţi (toxine) care există în porumb. Populaţiile amerindiene, care consumau porumb de mii de ani, îl fierbeau în apă cu var, în mediu alcalin; metoda (numită nixtamalizare) făcea ca anumite vitamine din porumb să fie mai uşor asimilabile şi reducea riscul de pelagră. Dar, când porumbul a ajuns în Europa, nu a fost „importată” şi această metodă de preparare, deoarece nu i se înţelesese rostul. Ca urmare, în Romînia - ca şi în restul Europei - nu se practica nixtamalizarea, care ar fi redus cu siguranţă numărul cazurilor de pelagră. Consumat în în cadrul unei alimentaţii echilibrate, care include o gamă variată de alimente vegetale şi animale, porumbul (chiar dacă nu e nixtamalizat) nu dăunează sănătăţii, dar cum baza alimentaţiei ţăranilor români în jurul anului 1900 era porumbul, nu e de mirare că pelagra făcea ravagii. Simptomele ei erau dramatice şi impresionante: eczeme, insomnie, slăbiciune, manifestări psihotice, agresivitate, halucinaţii. Era o boală teribilă şi care lovea un număr imens de oameni ai satelor, vcitime ale malnutriţiei generate de sărăcie şi ignoranţă.


După părerea dr. Crăiniceanu, e cât se poate de regretabilă această predominanţă a porumbului în alimentaţia ţăranului român la sfârşitul secolului XIX. Acest fapt făcea ca alimentaţia ţăranului să fie deficientă în substanţe nutritive esenţiale, iar sănătatea lui avea mult de suferi din această cauză. Nu numai că porumbul este “sărac în materii azotate” (e vorba despre proteine, cum se numesc azi), dar „mămăliga este un aliment greu de mistuit, care încurcă căile digestive mai mult decât le hrănesce.”

Şi alţi medici considerau că era vorba despre un mod de hrănire care dăuna considerabil sănătăţii şi unii îşi exprimau indignarea faţă de “conservatorismul” care îi făcea pe ţărani să refuze să mănânce mai sănătos, chiar şi atunci când şi-ar fi putut permite. Dr. Crăiniceanu citează Monitorul Oficial din 20 iulie 1894: În alimentaţiunea rea nu pare a juca primul rol sărăcia materială, căci se observă ţărani cu dare de mână, gospodari buni, nutrindu-se tot aşa de frugal ca şi cei mai săraci. De-i întrebi de ce nu se nutresc mai bine, răspund că aşa s-au nutrit şi părinţii şi strămoşii lor.” (Se pare că frugalitatea - devenită un mod de viaţă recomandat în vremurile contemporane, mai ales de când cu criza economică - nu era socotită pe atunci o virtute, cel puţin în ceea ce priveşte alimentaţia.)

Dar nu întotdeauna cauza o constituia conservatorismul alimentar. În judeţul Neamţ, „Nutrimentul e prost, nu din causă că ţeranul ar fi atât de nepriceput, încât să nu scie şi el ce va să zică a mânca o bucăţică bună, ci din causă că nu o are.”

Problema malnutriţiei începea încă din copilărie:

În judeţul Brăila, ”după înţărcare, copiii se hrănesc în mod neraţional cu covrigi, fasole, murături etc., de aci gastro-enterite.”; în judeţul Botoşani: “Copiii sunt lipsiţi în timpul iernei de lapte, căci vitele n-au nici coşare, nici nutreţ suficient.”, iar în judeţul Mehedinţi, ”Alimentaţiunea copiilor se face din rea deprindere, încă din primul an al vieţei, cu substanţe indigeste.”

Iar la maturitate, ţăranii continuau să mănânce puţin şi prost:

„Mâncare proastă, nesuculentă şi puţină în comparaţie cu munca excesivă a ţeranului nostru” caracterizează starea de lucruri din judeţul Gorj, în vreme ce prea rar se vorbeşte de bine despre regimul alimentar al sătenilor, de pildă în judeţul Ialomiţa, unde, se spune, „Ţeranii se hrănesc substanţial cu pesce, brânzeturi şi carne.”

O observaţie interesantă o prilejuieşte analiza modului de alimentaţie în judeţul Olt, unde, după ce constată că aici „Hrana e săracă, mai mult vegetală” şi insistă ca locuitorii “să fie luminaţi prin şcoale asupra îmbunătăţirii hranei”, dr. Crăiniceanu afirmă că locuitorii „sunt vegetariani, pentru că prepararea bucatelor e ast-fel mai uşoară.” Interesant -  nu? - prin comparaţie cu mentalitatea de azi, cel puţin la oraşe, unde lumea consideră că e mai greu să găteşti de post şi că tot cu nişte carne rezolvi problema mesei mai repede.

Pentru dr. Crăiniceanu, chestiunea posturilor impuse de biserică era o preocupare importantă; în opinia sa, numeroasele zile de post (peste jumătate din zilele anului) şi mai ales lunga perioadă de post din primăvară (Postul Mare) contribuiau mult la starea de malnutriţie a ţăranilor. ” S-a remarcat de către mulţi medici români că, ţeranul postind, se hrănesce rău tocmai pe timpul când are cea mai grea muncă a câmpului, pe postul Pascelui; şi iarna, cînd nu lucrează mai nimica, mănâncă mai bine. Mai toţi au cerut modificarea felului de postire. O cer şi eu, cu toate că sciu greutăţile ce sunt de preîntâmpinat... [...] Azi, ca să ne ţinem de lumea civilisată, se cer forţe multe, se cere o producţiune înzecită faţă de secolii trecuţi, şi prin urmare ţeranul trebuie pus pe cale de a-şi putea reculege aceste forţe.”
Cât de multe s-au făcut în acest sens, cam ştim din istorie; anii care au urmat publicării lucrării au adus prea puţine îmbunătăţiri acestei stări de fapt.


La începutul veacului XX

Să sărim peste două decenii, ajungând la mărturia unei alte cărţi-document: "Din bucătăria ţăranului român." Autorul, învăţătorul de ţară Mihai Lupescu, pe care pasiunea pentru etnografie l-a făcut să devină unul dintre cei mai valoroşi cercetători în acest domeniu, a prezentat aeceastă lucrare, în 1916, Academiei Române, spre a fi publicată. Muncise la ea peste 20 de ani, publicând iniţial, încă din 1898, fragmente în revista Şezătoarea, iar în cele din urmăă apucându-se să alcătuiască un volum. Din motive pe care azi nu le mai ştim, lucrarea nu a fost tipărită la vremea respectuvă, ci a rămas în manuscris în biblioteca Academiei Române, fiind editată pentru prima oară abia în anul 2000. Este o carte extraordinară, pentru cercetători ca şi pentru simplul curios;  adevărată fereastră prin care putem privi de-a dreptul în bucătăria ţărănească de la începutul veacului XX, cu vatra şi plita ei, cu oalele şi blidele şi cu mâncărurile ce se găteau acolo.

E încă multă sărăcie în această bucătărie; în carte sunt descrise destule mâncăruri făcute din resturile cele mai amărâte ori din alimente ieftine, sărăcăcioase, nişte bucate calice care te fac să te gândeşti cu milă nespusă la bieţii oameni care mâncau aşa zile în şir, ani la rând.

“Geandra e mâncarea săracilor. Ea se obişnuieşte mai mult în regiunea muntoasă şi în Moldova de Sus, şi se face aşa: se ie hrincă (o bucată de mămăligă rece), se taie felii, se prăjeşte pe-amândouă părţile pe jaratec, fiind preserate cu sare, şi apoi se dumică (se mărunţeleşte) într-o strachină. Peste ea se toarnă apă rece şi sare, se mestecă bine şi-apoi se mânâncă.” Cum s-ar zice, un fel de friptură de mămăligă cu sos de apă sărată...

Poşirca e terciul făcut din poamele fierte, din care s-a scos ţuica, ce se mânâncă în unele părţi cu mămăligă.”

Şuşoiu se pregăteşte aşa: în apă fierbinte se bagă pâne mărunt tăiată, sare şi brânză; oamenii săraci o fac şi fără brânză.”

Titirim cu apă rece se face din fărâmăturile de mămăligă rece şi apă din botă; se mestecă de se face treci, pe care-l mânâncă omul lihnit de foame.”

Mai sunt şi alte asemenea descrieri şi reţete, care arată că mulţi locuitori ai satelor trăiau încă la limita subzistenţei.

Şi totuşi, în imaginea de ansamblu începe să se întrezărească un pic de progres; simplu fapt că se vorbeşte şi despre mâncăruri bune, îmbelşugate (chiar dacă ele nu erau pentru fiecare zi), că se pomenesc alimente noi, că se vorbeşte despre oameni gospodari şi cu dare de mână ca şi cum s-ar fi găsit din aceştia în fiecare sat, arată că nivelul de trai creştea încet-încet.

Deosebirile dintre sat şi oraş se ştergeau treptat, un proces care continuă şi azi. În bucatele ţărăneşti începeau să se amestece produse exotice; ţăranii le cunoşteau, le foloseau (în măsura în care îşi puteau permite), doar că, neputându-le cultiva ei înşişi, le cumpărau - ca şi orăşenii - “din târg” sau “de la dughene”, cum spune Mihai Lupescu.


Frunza de dafin se pune în unele mâncări; se cumpără din târg.”

Ienibaharul se cumpără din târg şi se pune în cârnaţi.”

Şi tot aşa piperul, scorţişoara, măslinele, lămâile şi portocalele; e surprinzătoare informaţia că ţăranii cumpărau, pentru copii, portocale, la vremea  când aceste fructe erau -  e drept, în ţările mai nordice ale Europei - delicatese destul de rar gustate, la sărbătorile de iarnă.

(Pesemne nici la noi, la sate, nu şi le permitea oricine, ci doar sătenii cu dare de mână şi mai umblaţi pe la oraş.)
Cei mulţi şi lipsiţi se mulţumeau cu bucate simple, în mare măsură legume ieftine şi cereale, căci lactatele şi mai ales carnea nu erau la îndemâna oricui şi oricând. Brânza cu smântână era o mâncare prea scumpă pentru a fi mâncată în zile obişnuite, aşa rezultă din afirmaţia: “Ea se mânâncă în dumineci şi serbători...”, iar carnea de pasăre, friptă, apare aproape ca o mâncare de lux, gustată doar la ocazii speciale.

Găina umplută e cea mai aleasă mâncare ţărănească; ea se face la cumătrii, mese mari şi pentru aşteptarea drăguţilor.” 
Una dintre cele mai ciudate descoperiri este menţionarea in carte, ca mâncăruri banale, a unor alimente care azi pur şi simplu nu se mai mănâncă în popor; de ce, nu ştie nimeni, dar chiar nu se mai mănâncă în mod obişnuit. Ca exemplu, melcii şi scoicile:

Cobelcii, colbecii, melcii se mânâncă fierţi ori fripţi. (...) Ei ies primăvara după o ploiţă; se culeg şi se fierb. Carnea lor fiartă se mânâncă cu mujdei, lepădîndu-se ăpartea verde. Unii săteni, după ce-i fierb, îi pun pe ţiglă şi-i frig, mâncându-i cu mujdei. În jud. Teleorman, cobelcii se toacă, se pun cu orez, se ung cu untdelemn şi se dau în masă.”

Într-un singur paragraf, trei reţete cu melci! Şi nu reiese deloc că ar fi altceva decât o mâncare obişnuită.


Scoicile, la fel:

Scoicele se găsesc în apele mâloase de la şes şi în nisipurile râurilor, asemenea, prin iazuri şi bălţi mari. Ele se prind cu mâna, cu volocul ş.a. Scoicile se fierb şi carnea lor se mânâncă cu mujdei, ori friptă pe cărbuni ori în ţiglă, cu sare ori salamură. În Teleorman se zice saramurică de scoici.”

Cum de-au ajuns bucate ţărăneşti - pe atunci soluţii ieftine de sporire a aportului de proteine - să se transforme în mâncăruri pretenţioase, exotice şi de lux? E o enigmă culturală.

De-a lungul a sute de pagini, într-o limbă cu uşor parfum arhaic, plină de cuvinte rare, azi ieşite din uz - căci şi mâncărurile, obiectele ori obiceiruile pe care le denumeau au ieşit din viaţa noastră - cartea lui Mihai Lupescu e  o adevărată comoară - unul dintre cele mai preţioase documente de istorie a vieţii domestice din câte avem.

Dar, dacă aşa mâncau ţăranii, cum mâncau orăşenii, în această ţară încă prea puţin urbanizată, cum erau Principatele Unite, despre care se vorbeşte predominant în ambele cărţi pe care le-am menţionat (deşi în amândouă se găsesc şi informaţii despre românii din Ardeal, pe atunci încă parte din Imperiul Austro-Ungar)?

Destui dintre locuitorii oraşelor nu mâncau cu mult mai bine decât ţăranii; spre deosebire de aceştia, cumpărau o mare parte din alimente, iar dacă aveau o stare materială modestă, se mulţumeau cu puţină carne, cu peşte - pe vremea aceea mai ieftin decât azi -, pe care le adăugau alimentaţiei în care predominau, de asemenea, alimentele de origine vegetală, mai ales pentru cei care ţineau posturile după tipic.

Treptat, însă, mai cu seamă în păturile mai înstărite ale populaţiei urbane, începeau să îşi facă apariţia un nou tip de gospodină şi un nou tip de bucătărie. În şcolile de fete se predau cursuri de gospodărie, existând cadre didactice cu studii de profil şi şi diplome corespunzătoare. Printre ele, doamne cu diplome luate la şcoli din străinătate încep să publice cărţi de bucate şi de menaj a căror influenţă începe să modifice treptat felul de a găti al româncelor din Regat, făcându-se simţită înrâurirea unor modele occidentale.

Un singur exemplu: În 1902, Ecaterina Dr. S. Comşa, absolventă a Institutului Damen-Stift din Viena, publica „BUNA MENAJERĂ” sau „CARTE DE BUCATE”, cu subtitlul: Cea mai practică şi mai bogată din toate cărţile de bucate scrise până azi în limba română.

Are peste 1000 de reţete - numărul lor a tot sporit, pe măsură ce cartea era reeditată (au fost cel puţin 9 ediţii, semn că lucrarea era preţuită şi cerută). Găsim în ea un amestec interesant de bucătărie românească tradiţională (cu sarmale de post, ciorbă de potroace, cozonaci moldoveneşti, ardei umpluţi, uneori un pic mai răsfăţată, alăturând celor mai ieftine frunze de primăvară şi oarece cărniţă, precum în mâncarea de măcriş sau ştevie cu carne) cu noutăţi apusene, precum “torta de Berlin” ori “ştrudelul de Tyrol”, risotto, unt de vanilie; uneori explicit străine, precum “tocătură de carne de viţel pregătită franţuzeşte” ori “sos spaniol”.

Era un demers care, privit dintr-o perspectivă de ansamblu, se înscria într-un proces intens şi amplu: europenizarea României, despre care deja se vorbea mult încă din a doua jumătate a veacului al XIX-lea. În primele decenii ale secolului XX, globalizarea era încă departe (de noi), dar desprinderea de Orient şi înaintarea culturală spre Occident erau fenomene reale şi foarte active, iar alături de modă, arhitectură şi arte plastice, cultura culinară românească reflecta viu aceste transformări.

Ce a mai rămas din felul de a mânca al românilor de acum 100 de ani? Cu bune şi cu rele, prefacerile în acest domeniu oglindesc mersul lumii în această sută de ani. Ne-am schimbat mult, în multe privinţe, iar regretele nu-şi au întotdeauna rostul: nu tot ceea ce obişnuiau strămoşii noştri acum un veac, în materie de alimentaţie, era neapărat bun şi sănătos. Noi ştim azi mai multe decât ştiau ei despre hrană, iar cunoaşterea ar trebui să ne ajute să discernem şi să păstrăm (doar) ceea ce merită păstrat.


Sursa: descopera.ro