Ultimul meu job in presa a fost o tristete, deloc potrivit temperamentului meu. Nu mai faceam teren, nici nu mai aveam chef, postul meu era de editor stiri. Adica eu redactam aiurelile altora si dadeam ausweis-ul pentru flux. Muream de plictiseala, dar a fost singurul job cat de cat acceptabil pe care l-am gasit in perioada respectiva. Monotonia slujbei mele mi-a accelerat procesul decizional si, cat de curand, am fost pregatita sa-mi dau demisia si sa renunt la presa.
Ah, am uitat sa spun! Zona de stress maxim era data la noi in redactie de telefoanele directorului. Respingeai sau modificai o stire a unui corespondent privilegiat? Imediat suna telefonul intern si se auzea vocea morocanoasa a directorului: Ce faceti ma acolo?! De ce respingeti stiri aiurea, ce-a scris X e chiar presa adevarata!!
Pe chestia asta, printr-un acord tacit, telefonul era mereu impins discret pe biroul meu. Suna, raspundeam, explicam. Eu nu ma enervam prea tare, chiar imi venea putin sa rad pentru ca il intelegeam pe bietul director aterizat dupa zeci de ani de comunism intr-o "democratie" aiuritoare chiar si pentru sustinatorii ei.
Cand a venit ziua demisei mele m-am dus si i-am spus lui primul. A fost foarte mirat, dar chiar mirat. Tot ce-a spus a fost: Hmmm, eu am crezut ca am pus saua pe tine!
N-am uitat nicicand replica asta.
Acum ma confrunt cu educatia baietelului meu: schimbam gradinite, antrenori. Motivul e mereu acelasi: tipa, sunt mereu nervosi sau prea indiferenti. In tara noastra nu exista pic de respect pentru un copil, convingerea generala este ca numai prin autoritate poti sa te impui ca adult. Ai ridicat vocea? Clar ai pus "saua pe el", argumentele nu mai sunt necesare. Ce rost are sa-i mai explici ce e o scufundare, sa astepti sa fie pregatit, cand poti sa-l bagi direct cu capsorul in apa si dupa aia tot tu sa tipi: Nu mai urla!!!
Asa ca : o noua saptamana, un alt antrenor de inot, mai multi bani.
Si tot asa...pana gasim ceva potrivit!
FOTO: Google
