Prima mea intalnire cu Cornel Nistorescu

Pe Cornel Nistorescu l-am cunoscut tot cand eram in liceu. Ii citeam articolele de ani de zile, in fond numai doua reviste cumparam: Flacara si Saptamana, ultima doar pentru programele teatrelor.
La un moment dat am luat decizia sa-l cunosc. Cum nu avea cine sa ne prezinte singura varianta era sa ma duc la el la redactie. Nu am considerat ca e cazul sa dau un telefon in prealabil – de fapt ce sa-i spun? – nici n-am avut dispozitia sa incep o corespondenta cu el, nu mi se parea ca e genul.
Asa ca, intr-o zi am pornit spre Casa Scanteii cu un scop bine definit: sa-l cunosc pe Nistorescu! Am nimerit destul de rapid redactia si din doua indicatii am ajuns la biroul lui: Mergeti pe culoar si e al doilea pe stanga, mi s-a spus, biroul lui e pe dreapta…
Am intrat, am vazut un tip blond care statea tolanit pe un scaun si am spus dintr-o rasuflare: “Buna ziua, dle Nistorescu! Am venit la dvs pentru ca vreau sa ma fac ziarista!” Sunt sigura ca m-a crezut nebuna, nu l-am intrebat niciodata peste timp de episodul asta, dar sunt convinsa ca asta a crezut…”Nici mai mult...nici mai putin, mi-a zis. Stai jos!”, si l-a cam pufnit rasul. M-a intebat daca am ceva scris la mine, normal ca aveam. I-am dat materialele, am mai schimbat 2-3 vorbe si a ramas sa vin peste cateva zile.
Am revenit. Peste materialele mele erau tot felul de insemnari facute cu rosu: ”neinteresant”, “bine”, “banal” etc, etc. Mi-a dat el niste subiecte si mi-a spus sa ma intorc atunci cand sunt gata. Nu mai tin minte despre ce a trebuit sa scriu, erau cam nasoale, a trebuit sa merg si la biblioteca pentru documentare…
Ei, s-a uitat peste ele si a decretat: Ai ceva talent! Cred ca o sa ajungi ziarista…
Si dupa aia a devenit cald si foarte serios, ironia sceptica a disparut. Mi-a spus ca el poate chiar in momentul ala sa dea un telefon la “Scanteia Tineretului” si sa ma recomande colaboratoare. Dar despre ce-o sa scrii?, a intrebat tot el. Despre activitatile UTC din liceu si alte prostii. Important pentru tine acum este sa citesti, sa te formezi si sa intri la o facultate. Si, mai ales, a adaugat el, sa citesti numai presa straina. Sa nu ne citesti pe noi, altfel asa o sa ajungi si tu si n-o sa mai poti scrie altfel niciodata!! Mi-a dat o lista cu toate cartile importante pe care trebuia sa le citesc si a ramas sa mai vorbim.
Predomina literatura sud-americana, asta a fost partea care mi-a placut cel mai putin, dar le-am citit pe toate pana la urma. Recunosc ca intalnirea cu el m-a impresionat! I-am urmat toate sfaturile: la Biblioteca Institului Francez eram oricum inscrisa, m-am dus si la cea britanica. Am inceput sa citesc numai “Le Figaro”, “Le Monde”, “The Times” etc, etc. …si am inteles perfect ce a vrut sa spuna. Nu l-am mai cautat, nu avea rost, am inceput sa ma pregatesc pentru facultate.
Dupa miscarile sociale din 1989 el a scos “Expres” si de la al doilea numar anunta deja un concurs national pentru reporteri. M-am prezentat. Aveam doua ”picaturi chinezesti” (asa se numea rubrica) si un reportaj despre cel mai stupid profesor din lumea asta (sunt sigura ca nu gresesc!) profesorul meu de  analiza matematica de la facultate. Eram peste o suta la randul ala, selectia o facea Ion Cristoiu, redactorul -sef. N-am vrut sa ma duc la Nistorescu, sa-i aduc aminte cine sunt..bla, bla…doream sa fiu evaluata cu adevarat. La un moment dat a venit si el la redactie, a trecut printre noi, mi-a aruncat o privire si o vorba din mers: Pe tine te cunosc! N-am raspuns, chiar nu mi-a venit in cap nimic inteligent in clipa aia…nici macar semi-inteligent! Doar am zambit si l-am salutat.
Lui Cristoiu i-au placut materialele mele, o “picatura chinezeasca” a intrat chiar in urmatorul numar. I-am mai propus eu niste teme, mai mi-a dat si el cateva, legitimatie de presa (nu chiar atunci…) si asa am devent eu oficial ziarista!